De la Barbu Lăutarul la Nelu Ploieșteanu, muzica lor e o incursiune în lumea sufletului românesc prin lăutarii săi. Neamul lui Petrea Solcan, scripcarul Brăilei, a semănat lăutărie acum 200 de ani și astăzi culege jazz prin urmașul său, Johnny Răducanu. Dona Dumitru Siminica mergea la înregistrări cu șatra dupa el. Gabi Luncă storcea lacrimi Elenei Ceaușescu, iar Taraful din Clejani a sedus Occidentul prin cântecele sale vechi de sute de ani. Românii iubesc muzica lăutărească și se însoțesc de aceasta în petrecerile de orice fel. Lăutarii români care au cântat peste hotare au stârnit bucuria ascultătorilor de pretutindeni, din diverse categorii sociale, generație de generație.

Lăutarii favorizează circulaţia unui repertoriu bogat, atât în timp, cât şi în spaţiu, contribuind la întărirea unităţii muzicii noastre în toate ţinuturile locuite de români si in vecini. Termenul însuşi – lăutar – este legat de instrumentul preferat al acestora, lăuta, instrument cu coarde ciupite. Mai târziu, practica va valida şi alte instrumente: cobza, ţîbulca, vioara (scripca). Mari interpreţi şi creatori totodată, lăutarii sunt acea categorie de muzicieni flexibili, receptivi la noutate, pregătiţi să răspundă comenzii auditoriului, să improvizeze, să realizeze legături surprinzătoare între genuri sau melodii de facturi diferite ori aparţinând unor arii disjuncte de cântare. Păstrători şi perpetuatori ai tradiţiei, aceştia vor contribui în mod activ la conservarea fondului străvechi al cântării româneşti. Organizarea lor era în bresle, conduse de un staroste.